Amar

De data asta incep cu un citat care descrie cum ma simt in momentul de fata, "I have become Death, destroyer of worlds." Acum sa incep sa si relatez de ce ma simt asa. De la inceputul unei relatii (Relationship, ca si aibe sens comparatiile care le fac mai incolo) esti capitanul propriului vas. Tu decizi unde vrei sa navighezi, care e cursul croazierei, si in ce ape te aventurezi. La inceputul relatiei te afli inca in portul tropic unde totul e sigur si frumos, dar din momentul in care ridici ancora si incepi croaziera, totul devine o chestie de noroc si destin(desi nu cred in destin dar na). Din acel moment incepi sa te aventurezi in ape mai adnci, uneori chiar in ape mai tulbure si salbatice, si totul depinde de tine ca si capitan cum reusesti sa iesi din aceste ape si sa te indrepti spre ape calme si linistite. Asa am fost si eu cu vasul meu, la inceput cand vedeam ca intru in ape tulbure si agitate faceam cale intoarsa si ieseam imediat, evitand orice fel de pericol. Dar de ceva vreme incoace parca am fost orbit de o maladie tropica, care imi fura mintile si ma face sa nu mai recunosc pericolul si apele nesigure care-mi ameninta vasul. Ba din contra, din ce vedeam ca ma avantam si mai rau in ochiul demonic al furtunii ma simteam si mai amenintat si provocat sa merg pana la capatul furtunii cu orice pret si negandindu-ma la pasageri(respectiv pasagera). Iar acu ca am ajuns sa trec de locul fara intoarcere, in mijlocul furtunii care mi-a capturat vasul si-l loveste cu valuri care ameninta sa zdrobeasca orice le sta in cale, am realizat ca am gresit. Am realizat ca directia si cursul ales de mine au fost gresite, si ca am riscat totul, nu numai pierderea vasului ci si pasagerii care erau in aceasta croaziera. Acum pasagerii se gandesc sa se salveze dupa vas, sa ia ultimele barci de salvare si sa incerce sa salvez ce a mai ramas din vas si din amintirile placute de la inceputul croazierei. Tot ce pot face ca si capitan acum, este sa incerc cu orice pret sa trag de carma si sa ies din apele acestea tulburi si rele in care am navigat pentru atata vreme. Desi am avut mereu sentimentu ba chiar si certitudinea ca nu sunt pe cursul cel bun si ca ma indrept spre furtuna si ca terbuie sa fac cale intoarsa, n-am facut-o. Si asta este o chestie care o voi regreta poate toata viata. Dar acum e tarziu sa realizez treaba asta, pasageri deja si-au pierdut increderea in alegerile capitanului si se gandesc la evacuare. Dar nu ma voi batut, nu de data asta, am facut-o prea mult timp. Toata viata am fost asa, cand aparea o problema ori nu-mi pasa ori dadeam bir cu fugitii doar ca sa nu sufar si sa nu accept consecintele actiuniilor mele. Dar nu si acum, acesta este momentul in viata in care tebuie sa stai drept si demn, si sa am taria si sa accept faptul ca este vina mea ca am ajuns aici. Eu am ales cursul asta, si tot eu am fost cel care l-ar fi putut schimba, dar nu am facut-o. Asa ca acum imi asum responsabilitatea si nu fug, nu dau inapoi. Daca este nevoie voi evacua pasageri si voi incerca sa carmesc vasul inapoi in ape calde si linistite, sau poate chiar inapoi in port unde cu putin noroc imi voi gasi si pasagerii mei(ma refer doar la pasagera care mi-a fost aproape si m-a sustinut pe parcursul croazierei). Dar pana ajung acolo trebuie sa reusesc sa indrept cursul, iar daca nu reusesc terbuie sa fac ce face orice capitan. Voi fi nevoit sa ma scufund cu vasul meu, stiind ca eu am luat deciziile care au dus la scufundare. Si asta este consecinta cu care trebuie sa traiesc, ca numai eu am putut sa schimb cursul si n-am facut-o la timpul necesar, si ca acum trebuie sa accept si gandul ca daca ma voi scufunda cu vasul va fi din cauza mea. Tot ce mai pot spune acum este doar "Set sail mates,because this will be one hell of a ride." Pe curand cu vesti bune sper.