De ceva vreme incoace ma trezesc cu aceeasi rutina tampa. Ma uit in jur si vad iar ca nu sunt singur in pat,ca EA nu mai e,si nu va mai fi acolo sa-mi sopteasca “Buna dimineata” si sa se cuibareasca la mine in brate.
Dar pana la urma ma dau jos din pat si ma indrept spre bucutarie,unde ma asez pe scaun si-mi aduc aminte cum era cand luam micul dejun impreuna,si cum imi spunea mereu ”Nu mai pierde timpul ca intarziem” nestiind ca nu pierdeam timpul ci ca o priveam si savuram momentul care il petreceam cu EA. Acele clipe dimineata,pentru mine erau cele mai frumoase. Findca o iubeam si nu vroiam nimic mai mult decat sa-i fiu alaturi in fiecare dimineata. Dar un zgomot ma aduce iar la realitatea crunta,in care sunt iar singur si nu am ramas decat cu amintirile dureros de placute din vremurile in care o numeam iubita mea.
Dupa ce termin micul dejun,ma indrept fara nicio treagere de inima ba as spune chiar cu retinere inapoi in dormitor,unde si acum ii vad umbra cum se imbraca,acea silueta care ma facea sa tanjesc sa o mangai,sa o ating si sa o alint.
Dar acele vremuri s-au stins precum o lumanare care a ars pana la capat si nu a mai ramas decat o urma de ceara,o urma care nu se curata asa usor dupa sufletul meu.
Pe drum spre serviciu,parca ii aud vocea,acel glas care ma linistea,care ma facea sa ma simt intreg,acum ma umple de tristete findk imi aduce aminte mereu ca nu mai e a mea .Si desi ascult muzica la maxim imi ramane un ecou stins in ureche care ii striga numele si nu ma lasa sa uit de EA.
Si asa agonia preia iar controlul asupra mea,asupra a cea ce a ramas din mine. Deoarece atunci cand a plecat a luat cu ea si tot ce a fost mai bun din mine,mi-a luat inima,dragostea si tot ce simteam pentru ea. Lasand in urma o carcasa goala care incearca cu disperare sa o uite.Dar asa ma mint in fiecare zi,imi spun singur ca trec peste si k osa-mi fie bine,si ca nu vreau sa mai sufar. Dar cu cat incerc mai mult sa trec peste ea parca mai rau imi fac findca realizez ca nu e cea ce vreau,findca eu o vreau pe EA. Dar cu pretz? Cat de departe as merge pentru dragostea ei? As merge si pana la capatul lumii daca mi-ar cereo,dar nu o face. Am incercat de cateva ori sa ne impacam si nu am primit decat acelasi raspuns care sfasie precum un lup “Nu vreau sa ne mai impacat ci vreau sa ramanem preteni...”
Iar asta nu pot accepta,cel putin nu pentru moment,fiind prima oara cand iubesc cu tot sufletu si fiind si prima oara cand ma deschid astfel unei personae. Poate am fost prea naiv,sau poate am fost prea slab,asta nu voi sti nicodata. Sau poate pur si simplu nu am fost ACEL cineva pentru ea,sau poate am fost o perioada,nu pot spune sigur dar stiu asta e diferenta intre mine si EA. Pentru mine a fost,si inca este ACEL cineva cu care credeam ca pot avea o relatie stabila si un motiv pentru care sa te lupti cu orice pret. Iar acum am ajuns sa numar fiecare secunda,fiecare minut care trece si se transforma din prezent in trecut si incerc sa vad viitorul,un viitor unde poate EA va fi iarasi alaturi de mine. Dar astea sunt sperante,si daca am invatat o chestie, e ca speranta moare ultima,dar in final si ea moare. Dar e singurul lucru de care ma pot agata,singuru lucru pentru care ma trezesc dimineata.
Foarte fain postul :)
ReplyDelete